luni, 11 martie 2013

Oamenii si "parfumul" vremii


Flașnetarii

Vânzător ambulant de usturoi

Bâlci

O plimbare cu măgărușul?!

 Au sosit mărțișoare, "mai ieftin ca ori unde"

 Parc de distracții


Vânzători de covrigi la Arcul de Triumf 

Cărăușii în zona Pieței Senatului

"Suspendarea permisului de conducere"

Hala de antichități pe Calea Văcărești


Bazar pe Calea Griviței

Vânzător de înghețata


Florărese

Crucea de Piatra


Lustragiu

Flasnetar
 Așteptând autobuzul...
 Doamnele la "Salon de Înfrumusețare"
 Motocicleta cu ataș

joi, 28 februarie 2013

Ferdinand I



Ferdinand I(1914-1927)
Ferdinand s-a născut la Sigmaringen, in anul 1865, fiind al doilea fiu al Principelui Leopold de Hohenzollern, fratele mai mare al Regelui Carol, si al Principesei Antoaneta, infanta Portugaliei. El a venit pentru prima oara în România la numai 19 ani, in 1884, dupa care s-a reîntors în Germania pentru a-și continua studiile liceale și universitare. In 1889  s-a stabilit la București pentru a-si putea îndeplini atribuțiile de moștenitor al tronului României

Dupa o idila cu poeta Elena Văcărescu, domnișoara de onoare a Reginei Elisabeta, în data de 10 ianuarie 1893 se căsătorește cu prințesa Maria, fiica ducelui Alfred de Edinburg (fiul reginei Victoria) și al ducesei Maria (fiica tarului Alexandru al II al Rusiei). Împreuna au avut sase copii, cel mai mare, botezat Carol, urmând sa devina Carol al II-lea.

Frumusețea fizica cu care Ferdinand fusese din plin înzestrat, avea sa fie de foarte scurta durata. In 1897, Principele s-a îmbolnăvit de febra tifoida, scăpând cu viata ca printr-o minune.

In 1914, Ferdinand a devenit Rege al României, la 49 de ani, depunând jurământul solemn și promițând ca va fi "un bun roman". In timpul primului război mondial s-a alăturat curentului favorabil Antantei, și în 1916, pe 14 august, a prezidat Consiliul de Coroana în cadrul căruia a luat o hotărâre dramatica: intrarea României în război împotriva tarii sale natale, Germania.

Cu tot entuziasmul romanilor, situația de pe câmpul de lupta nu a fost favorabila, o buna parte din teritoriul României fiind ocupat de către trupele Puterilor Centrale. Ferdinand și întregul guvern roman s-au refugiat, în noiembrie 1916, la Iași.

Pentru Rege și Familia sa a fost o perioada extrem de grea, perioada în care toate planurile păreau sa se năruie. In plus, în 1917, murea de febra tifoida, la numai 4 ani, Principele Mircea, cel de-al șaselea copil al cuplului regal. Dupa ce a refuzat sa ratifice pacea separata intre Puterile Centrale și România, situația avea sa se schimbe în cursul anului 1918, anul de naștere al României Mari. Ferdinand s-a întors triumfal la București în fruntea armatei, trecând pe sub arcul de triumf, întâmpinat fiind de populația entuziasta.

In 1921, Ferdinand va avea bucuria sa trăiască nașterea nepotului sau, Mihai, fiul lui Carol și al Elenei.

La 15 octombrie 1922 a avut loc la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia ceremonia de încoronare a lui Ferdinand și Maria ca suverani ai României. Ea a simbolizat actul unirii tuturor romanilor sub sceptrul aceluiași monarh. La festivitățile de la Alba Iulia și Bucuresti au luat parte reprezentanți din treisprezece state a lumi ca o noua confirmare internațională a Marii Uniri. Sub guvernarea lui Ferdinand s-a transpus de fapt programul democratic ce a stat la baza desăvârșiri unității naționale și care a consfințit prin Constituția din 1923, bazele României. 

Ferdinand I a fost “Întregitorul de ţară“, sub sceptru său realizându-se Marea Unire din 1918, cel mai important act din istoria poporului român. A devenit primul rege al tuturor românilor. A fost omul reformei agrare, al celei electorale şi al acţiunilor vizând consolidarea statului naţional unitar român.

În 1914, când Ferdinand a urcat pe tron, România avea 7,7 milioane locuitori şi 137.000 km pătraţi; în 1927, la moartea sa, ţara număra 17,1 milioane locuitori şi avea 295.049 km pătraţi. Dintr-o ţară mică, România ajunsese un stat cu mărime medie în Europa (locul 8 după numărul de locuitori şi locul 10 după suprafaţă). În cei 13 ani de domnie, România a cunoscut mari progrese pe toate planurile - cultural, politic, economic -, un dinamism cu adevărat remarcabil, care demonstra în mod grăitor vocaţia constructivă şi inteligenţa regelui român. 

Suveranul se stinge din viata în 1927 la 63 de ani, fiind înmormântat la Curtea de Argeș în necropola regala, alături de unchiul sau Regele Carol I și Regina Elisabeta.

Carol al II-lea

Carol al II-lea (1930 - 1940)
Cel mai controversat dintre cei patru Regi ai României este, fără îndoiala, Carol al II-lea. Foarte multi au văzut în el principalul vinovat pentru dezmembrarea statului roman la începutul celui de al doilea război mondial. Carol al II-lea a instaurat prima dictatura din România secolului al XX-lea. Viata lui aventuroasa a fost criticata de către toți contemporanii sai, indignându-i pana și pe cei mai loiali susținători ai monarhiei. 

Fiu al Principelui Moștenitor Ferdinand și al Principesei Maria, Carol s-a născut în anul 1893, pe 3 octombrie, la Sinaia, fiind primul Rege din dinastia de Hohenzollern născut în România, botezat conform constituției, în religia ortodoxa. De educația lui s-a ocupat însuși Regele Carol I, pentru a-i asigura pregătirea necesara unui viitor suveran. Principele Carol s-a dovedit a fi un tânăr inteligent și sârguincios, cu o personalitate debordanta.

Problemele nu au întârziat, însa, sa apară. In timpul Primului Război Mondial, când întreg guvernul și Casa Regala erau în refugiu la Iași, Carol a părăsit garnizoana în care se afla, fugind la Odessa, împreuna cu iubita lui, Ioana Lambrino, fiica unui maior din anturajul curții. Acolo cei doi s-au căsătorit pe ascuns, iscându-se un imens scandal. Carol a fost trimis forțat la Mănăstirea Horaița-Neamț iar căsătoria a fost anulata. Cu toate acestea, Carol a continuat sa se întâlnească cu iubita lui, astfel ca, în 1920, se naște Mircea. Toate acestea au dus la trimiterea lui Carol într-o lunga călătorie în jurul lumii, pentru a o uita pe Ioana Lambrino.

In 1921, Carol o cunoaște pe Elena, fiica Regelui Constantin al Greciei, cei doi căsătorindu-se  în același an. Pe 25 octombrie 1921, se năștea Mihai, viitorul Rege al României, marcand starea de sănătate a principesei Elena. Intre timp, Carol s-a îndrăgostit foarte puternic de Elena (Magda) Wolf Lupescu, aceasta reușind sa-l domine practic toată viata.

Un al doilea scandal avea sa se declanșeze atunci când a fugit împreuna cu amanta sa la Paris, renunțând din nou la drepturile sale de moștenitor al Coroanei. De data aceasta, Regele Ferdinand l-a îndepărtat din Familia Regala și i s-a interzis ferm intrarea în România, desemnându-l ca moștenitor pe Mihai.

Odată cu moartea Regelui Ferdinand s-a intensificat propaganda în jurul reîntoarcerii în tara a lui Carol, ca o soluție pentru rezolvarea crizei politice din România. Iuliu Maniu ii cere ca o data revenit în tara sa întrerupă orice legătura cu Elena Lupescu și sa respecte prevederile Constituției din 1923.

Pe fondul unei situații politice interne instabile și a crizei mondiale, Carol s-a reîntors în tara înlăturându-și fiul de pe tron. La 8 iunie 1930 este recunoscut în parlament ca rege sub numele de Carol al-II-lea.
 
Cu toate promisiunile făcute lui Iuliu Maniu, pe atunci prim-ministru, ca va înceta relația cu Elena Lupescu, după numai puțin timp, în vara lui 1930, Carol își readuce amanta în tara. De pe aceste poziții a început o lupta pentru cucerirea puterii si pentru a guverna “deasupra” partidelor politice.

Intre anii 1934-38 a pregătit instaurarea unui regim personal în care activitatea Parlamentului si a partidelor politice a fost drastic limitata. Guvernul trebuia, in opinia sa sa răspundă de faptele sale nu în fata partidelor ci a monarhului însuși. Din arbitru politic, rol ce l-a jucat în mod tradițional, monarhia a devenit principalul factor al vieții politice în România. In 1938 regele Carol a dizolvat partidele politice, a abolit constituția democratica din 1923 și a instaurat regimul de dictatura personala.

De-asemenea s-au spus multe și despre colosala sa avere în momentul când a părăsit România în 1940, cu un tren de 12 vagoane plin cu tablouri, obiecte valoroase și bani. Dupa un pelerinaj prin Cuba, Mexic, Brazilia, perechea Carol-Elena s-a stabilit  la Lisabona. 

In cele din urma  se căsătorește, în 1949, cu Elena Lupescu. In 1953, suferind de cancer, s-a stins din viata. Imensa lui avere a fost moștenita de către Elena Lupescu. Carol al II-lea a fost înmormântat în capela Regilor Portugaliei din Estoril, împreuna cu Elena Lupescu. Trupurile lor au fost aduse de curând în România, acțiune sprijinita ferm de nepotul regelui, printul Paul de Hohenzollern (bunica sa fiind Zizi Lambrino). Carol al II-lea a fost înmormântat într-o capela în curtea bisericii din Curtea de Argeș, iar Elena Lupescu în cimitirul bisericii.

duminică, 24 februarie 2013

Moda Interbelica

Anii '20 sunt cunoscuţi şi drept "Era Jazz-ului" sau, mai bine, drept perioada Art Deco, o perioadă extraordinară caracterizată prin haine mult mai confortabile, rochii cu franjuri și par tuns scurt.
Rochiile acestei perioade sunt romantice şi inocente, cu linii simple, cu o infuzie de ornamente din mărgele, dantelă metalică şi broderie.

Cererea pentru articole de lux readuce în scenă şifonul, material folosit cu 20 de ani în urmă, care, la rândul său, aduce pe scenă o siluetă feminină mult mai eterică. 

Renunţarea la portul tradiţional în beneficiul hainelor cumpărate de la oraş punea în evidenţă procesul de modernizare ce avea loc în lumea satului, adaptarea ţărănimii la noul ritm de viaţă al societăţii româneşti. Rar se întâmpla ca mirele şi mireasa să fie îmbrăcaţi în costume naţionale; era aproape o modă ca tinerii să-şi comande haine la oraş, iar mireasa să aibă coroniţă făcută la târg. De asemenea, naşii purtau costume din stofă, ghete şi pălării.  
Moda feminină era complicată şi, adeseori, capricioasă. Doamnele mai în vârstă au rămas la vestimentaţia antebelică: rochii lungi până la pământ, înzorzonate cu tot felul de dantele, funde şi alte accesorii; nelipsită era pălăria, cu boruri mari şi extrem de încărcată, cu pene de diverse culori, agrafe, funde, etc. Femeile aristocrate, rafinate, îşi ascundeau trupul într-o vestimentaţie luxuriantă, care impunea respect. Părul era lung, strâns în coc la spate.

Femeile tinere erau în pas cu moda occidentală, mai ales cu cea de la Paris. În Bucureşti şi în principalele oraşe din ţară existau “magazine de modă”, unde se confecţiona îmbrăcăminte sau încălţăminte la “comandă”, dar se putea cumpăra şi “de-a gata”.
Rochiile au devenit mai scurte, “trei sferturi” sau chiar până la genunchi. Talia era “căzută”, adică peste şolduri, pentru a se pune în relief corpul. Uneori se folosea material transparent, mai ales pentru bluze, sub care se observau, cu discreţie, sânii. 

Pălăriile au devenit mai mici, fără  multe accesorii.Vopsitul podoabei capilare, ascunsă de pălării cu numeroase accesorii tip voalete si aplicaţii viu colorate, avea un succes nebun; tot atunci se inventează ondulatorul cu aburi, care nu dauna părului.

Rochiile de seara erau accesorizate cu saluri din casmir sau gulere din blana. Nelipsite erau si umbrelele frumos brodate in culori pastelate, evantaiele – manual pictate – si gentutele purtate pe încheietura mâinii.
Greta Garbo era in perioada interbelica modelul oricarei doamne. Acestea utilizau mai nou corsetul pentru a-si subtia talia, dar si pentru a-si aplatiza sanii, obtinand astfel silueta androgin.

Domnii purtau costume elegante compuse din jacheta, nelipsita vesta si pantalon calcat perfect la dunga. In anotimpurile calde purtau pantofii din lac, iar când se răcea afara domnii treceau la ghete.


Ca accesorii deosebite se purtau mănușile, care trebuiau sa fie în ton cu pantofii și geanta și, dacă în timpul zilei erau scurte, pentru ținutele de seara, dimensiunea corecta era pana la cot.
Doua piese ce și-au pus amprenta asupra acestor ani sunt reprezentate de pălăriile cloche și rochiile tambur (flapper). Pălăria cloche își trage rădăcinile din modelele cu boruri largi ce s-au purtat cu un deceniu în urma și au evoluat pana în 1930 și mai târziu.

Pantofii cu vârf rotund aveau tocuri late, groase, iar cei cu bareta aveau toc moderat, alte modele populare fiind balerinii și pantofii cu catarama; pantofii Oxford au căpătat, de asemenea, popularitate.

Trasaturile definitorii ale machiajului erau: ochii fumurii senzuali, buzele roșii și fondul de ten palid/natural (de-abia spre finele deceniului bronzul a ajuns la moda). Fardurile erau, de obicei, adaptate culorii ochilor si vaselina se folosea adesea pe toată pleoapa pentru a-i conferi un aspect strălucitor.
Cat despre sprâncene, stilul hollywoodian dicta pensarea lor sub forma unor sprâncene fine, înalt arcuite și feminine.

In ceea ce privește manichiura, doamnele nu-și pictau unghiile în întregime, ci foloseau manichiura frantuzeasca inversata, pictând numai centrul unghiei și lăsând cuticulele și vârfurile goale, colorate cu un creion de unghii alb pe dedesubt.

Aceasta este epoca in care se poarta colierele lungi, cerceii si liniile geometrice pe segmentul de accesorii. Inele artdeco, bratarile in stil egiptean, colierele si cerceii, bijuteriile emailate, perlele si colierele cu margele (mai ales stratificate) au fost cele mai elegante accesorii din acea vreme. 

Euforia anilor '20 avea sa fie marcata de schimbările din moda feminina, iar Coco Chanel a lansat modele simple, inspirate de moda masculina, simțind ca femeile își doreau toalete care sa fie comode si practice ( toalete care sa fie comode și practice, de la puloverele pe gat la fustele mai scurte, de la rochii elegante la accesorii diverse).

Eliberează corpul și creeaza "noua silueta", care ii va aduce reputatie. Toate femeile isi dau silinta sa fie slabe precum Chanel, care isi taie pletele, pentru ca o "deranjeaza", si devine prima femeie din lume cu parul scurt.

În lumea mahalalelor grija pentru modă era foarte redusă. Femeile erau preocupate să-şi crească plozii, să-şi ţină gospodăria şi bărbatul. Cu prilejul unor festivităţi – nuntă, botez – se îmbrăcau curat, cu rochii înflorate, pantofi de piele, broboadă de caşmir. În zilele de lucru purtau rochii din materiale proaste, papuci, batic din pânză colorată.
Bărbaţii aveau costum, cravată, cămașă albă, ghete pe care le purtau la sărbători. În timpul zilei, la lucru, aveau salopetă, iar acasă pantaloni de stofă, cămaşă în carouri, pantofi sau bocanci uzaţi. Pijamaua era o raritate, bărbatul dormind, de regulă, în izmene şi cu cămaşa de acasă, iar femeia cu o cămașa lungă.

marți, 19 februarie 2013

Crucea de Piatra


In perioada interbelica, prostituatia era legala si reglementata destul de strict.

Spre deosebire de evul mediu, unde practicantele erau aspru pedepsite (li se tăia nasul sau erau ucise), în epoca modernă s-a produs o schimbare de mentalitate care a făcut ca această "meserie" să nu mai fie condamnată, ci mai degrabă acceptată, legal sau doar tacit, ca un rău necesar.

„Nu era sector al Bucureştiului care să nu aibă câte cinci, şase bordeluri în perioada interbelică", ne spune istoricul Adrian Majuru. 

Prostituatele mai stilate îşi făceau meseria în stabilimente de lux de pe bulevardele Elisabeta sau Ferdinand, la „Crucea de Piatră” ori în propriile apartamente, însă multe îşi căutau clienţi prin hoteluri, magazine sau teatre. "Fetele" se distingeau prin tulpane (cele care lucrau în bordeluri) sau pălării excentrice (cele care lucrau pe cont propriu). În ambele cazuri, ele erau protejate fie de câte un personaj sus pus, fie de către diverşi indivizi care încheiau înţelegeri cu matroanele.

Primele case de toleranţă sau case cu felinare roşii au aparut în România la începutul secolului 20, cu toate că prostituţia se practica, evident, de dinainte. Fetele care lucrau in aceste bordeluri aveau intre 20 si 30 de ani, dar multe se apucau de meserie cand erau inca minore.

Celebra  „Crucea de Piatră‟.

Unul dintre cele mai vizitate bordeluri în perioada interbelică este „Crucea de Piatră‟, care se întindea de la Poşta Vitan până în zona cartierului Dristor. Numele casei îşi avea rădăcinile de la o cruce de piatră, foarte mare, din faţa unei biserici. Cel care îl deţinea şi totodată „peştele" tinerelor fete care locuiau acolo era, pe numele său real, Ion Căcat.

Băieții care se duceau pentru prima dată la Crucea de piatră (prospăturile) erau scutiți de plată. Curvele aveau dreptul să refuze clienții, astfel, dacă era beat, nu era primit. Existau și case mai mici, cu două-trei camere. Vara, fetele stăteau în grădină, îmbrăcate sumar, și le luau pălăria curioșilor care se aventurau să privească prin gard. Pentru a le-o restitui, aceștia trebuiau să treacă mai întâi prin camera lor. 

"Fetiţele", înregistrate la poliţie.

În anii 20, femeile care se îndeletniceau cu această meserie erau, cel puţin teoretic, obligate să se înregistreze la poliţie şi să meargă lunar la un control medical. În cazul prostituatelor din bordelurile cu felinar roşu, acest lucru era respectat, însă ele constituiau mai puţin de o treime din numărul total al "grizetelor", după cum erau numite la acea vreme.

Fiecare prostituata avea o “condicuta”, un fel de CV unde era precizat locul in care a mai lucrat, vechimea in munca si ce boli a avut. Daca se imbolnaveau,  erau excluse din aceasta 'breasla", dar in cazul tinerelor norocoase, plecarea se facea de buna voie, atunci cand isi gaseau un client care sa le ia in casatorie.

Ziua de lucru insemna de obicei 5 clienti, iar castigul era substantial: 5.000-6.000 de lei lunar primea in mana o prostituata de lux, in conditiile in care salariul mediu era pe atunci de 800 de lei. Castigul era insa mult mai mare, cam 20.000 lei lunar, dar mare parte din bani revenea “antreprenoarei", adica patroanei de la bordel.

Pentru clienti „fideli”: ABONAMENTE.

Bordelurile vindeau si abonamente pentru clientii fideli, care plateau in avans si isi alegeau fata dorita. Pe abonamentul la bordel existau indicaţii clare: "NB (nota bene) Duminică şi Sărbători visitele se primesc numai dimineaţă din cauza aglomeraţiei"

Un abonament costa 50 de lei si includea 10 “numere”. Din aceste interesante documente mai aflam ca o noapte de amor era taxata pentru “2 numere”, iar in cazul clientilor fideli se faceau reduceri.
În astfel de locuri erau întâlnite şi sinuciderile. Din cauza situaţiilor materiale şi din cauza promisiunilor neonorate de clienţi, multe fete s-au sinucis. Mai mult, legendele urbane spun că, pentru a scapa de concurenţa prostituatelor venite din Rusia, care se bucurau de mare succes printre domnii de Bucureşti, unele dintre ele erau ucise.

Carol al II-lea, client fidel.

Şi regele Carol al II-lea a fost implicat în poveşti cu prostituate, dar nu a fost niciodata demascat oficial. Se îmbrăca în alb, cu ochelari fumurii şi pornea în căutarea fetelor pe Brezoianu.